|
Taras Şevcenko – scriitor de geniu
 Se
împlinesc 196 de ani de la naşterea unui poet genial care, de-a lungul întregii
sale vieţi chinuite, a crezut cu sfinţenie că robia nu va deveni niciodată o
normă de existenţă umană.
Geniu
fără egal al culturii ucrainene, Taras Şevcenko, este cunoscut ca un luptător
dârz pentru independenţa de stat şi politică a ţării, pentru eliberarea
poporului ucrainean de asuprirea naţională şi socială. Prin opera sa, el a
chemat cu hotărâre la răsturnarea orânduirii feudale autocrate a Imperiului
Rus, la eliberarea de opresiune a tuturor popoarelor subjugate. Scrierile sale,
pătrunse de idei democratice, au cunoscut o imensă popularitate.
Taras Şevcenko s-a
născut la 9 martie 1814 în satul Morynţi, gubernia Kiev (astăzi regiunea Cerkasy)
în familia iobagilor Hryhori Ivanovyci şi Kateryna Iakymivna Şevcenko.
Din
cei 47 de ani de viaţă, 24 i-a trăit ca iobag. „El a avut mereu în faţa ochilor
durerile iobagilor“ - nota în memoriile sale unul dintre prietenii lui
Şevcenko, Lev Jemciujnykov. Şevcenko nu i-a urmat pe cei care descriau cu
ipocrizie „raiul liniştit“ din familiile de ţărani, ci a arătat adevărata
realitate iobagă.
Poetul
a dezvăluit toate tarele orânduirii feudale: nedreptatea şi asuprirea pe care o
îndurau ţăranii, negoţul fără scrupule cu „suflete“, actele de violenţă şi
lăcomia moşierilor. Viaţa mizeră şi
săracă a ţăranului iobag este redată şi în pânzele sale, ştiut fiind faptul că,
după eliberarea din iobăgie, Şevcenko a studiat la Academia de Arte din
Petersburg.
Demascând
abuzurile stăpânilor de iobagi şi despotismul ţarismului, T. Şevcenko îi chema
pe asupriţi la luptă împotriva asupritorilor. Un exemplu elocvent în acest sens este cunoscuta
poezie „Testamentul“: „Spargeţi lanţurile! Smulgeţi/Paloşul dreptăţii/Limpeziţi
cu sânge dúşman/Fruntea libertăţii!“.
Şevcenko
îi ura în egală măsură pe toţi asupritorii, indeferent de naţionalitate. Dar
cea mai mare ură o nutrea faţă de feodalii ucraineni care încercau prin toate
mijloacele să-şi ascundă adevărata faţă. El îi condamna cu fermitate pe acei
concetăţeni ai săi care şi-au uitat ţara, afundându-se în mocirla birocraţiei
autocratice. Şevcenko a încercat din răsputeri să trezească conştiinţa
naţională, la început în rândul intelectualităţii, iar mai apoi şi în rândul maselor
populare.
Ca
democrat, el a urât ţarismul rus care apăra interesele păturilor exploatatoare,
a condamnat Imperiul Rus „în care tac toţi, de la moldovean la finlandez“ şi ca
patriot suferea pentru Ucraina. Poetul folosea trecutul istoric ca mijloc de propagare
a ideilor sale de eliberare naţională. Faptele de vitejie ale cazacilor erau
descrise ca fiind înfăptuite în numele independenţei ţării. În opera sa,
Şevcenko îi aminteşte cu o vorbă bună doar pe aceia care, în opinia sa, nu au
cedat în faţa politicii imperiale.
El
opinează că slăbirea independenţei Ucrainei este legată de trei evenimente de
mare importanţă: Acordul de la Pereiaslav (1654), lupta de la Poltava (1709) şi
desfiinţarea Sicei Zaporojene (1775).
Răspândite
în manuscris, operele lui T. Şevcenko cu caracter antifeudal, antiautocratic şi
de eliberare naţională, au fost învăţate pe de rost de către oameni din diverse
pături sociale.
Şevcenko călătorea
mult prin Ucraina fie ca pictor liber, fie din dispoziţia Comisiei de
Arheografie. El folosea aceste călătorii şi pentru a propaga ideile sale
democratice de eliberare naţională. Şevcenko reuşea să adune în jurul său mase
largi de oameni simpli.
Poetul participa la
activitatea Frăţiei Chiril şi Metodiu (1846-1847) - prima organizaţie politică
ilegală din Ucraina care avea ca scop eliberarea naţională şi socială a
poporului ucrainean, crearea statului unitar, concomitent cu formarea unei
confederaţii a ţărilor slave vecine. În opinia marii majorităţi a membrilor
Frăţiei, principala modalitate de atingere a acestui deziderat era munca de
conştientizare, dar T. Şevcenko propunea recurgerea la acţiuni practice
hotărâte, mergând până la răsturnarea prin forţă a regimului feudal autocrat al
Imperiului Rus, aşa cum arată operele sale „Visul“, „Caucazul“, „Şi celor
morţi, şi celor vii“ etc.
Şevcenko
propaga ideea unirii popoarelor slave în lupta lor de eliberare naţională.
Contactele sale cu tovarăşi de idei din alte ţări slave au reprezentat
aplicarea în practică a celor mai importante idei programatice ale Frăţiei
Chiril şi Metodiu.
După
ceva mai bine de un an, Frăţia a fost lichidată, iar membrii ei trimişi, fără o
judecată prealabilă, în diverse locuri de detenţie. Şevcenko a fost trimis, ca
soldat, la Orenburg, în stepa puţin populată în acele vremuri, cu interdicţia
fermă de a scrie şi de a picta. Dar cei 10 ani de instrucţie îngrozitoare şi
batjocură nu l-au făcut pe Şevcenko să renunţe la convingerile şi la ideile
sale de libertate.
Reîntors
din deportare la Petersburg, deoarece i s-a interzis să revină în Ucraina,
Şevcenko şi-a continuat activitatea de creaţie îndreptată împotriva Imperiului
Rus. În 1860, au văzut lumina tiparului, la Petersburg, două ediţii ale
„Cobzarului“, una în ucraineană şi alta în rusă. În nemuritorul „Cobzar“ al lui Şevcenko, poporul ucrainean şi-a recunoscut
sufletul, istoria şi a întrezărit viitorul. Opinia publică progresistă a fost
profund impresionată şi de traducerea lui în limba rusă, publicată un an mai
târziu, în 1861, în revista „Contemporanul“, care apărea la Petersburg.
Dar
1861 era deja anul morţii lui Taras Şevcenko. Înmormântarea poetului în ziua de
10 martie, la Petersburg, s-a transformat într-o manifestaţie politică de
amploare. Sicriul a fost urmat de sute de oameni, lângă mormânt se rosteau
discursuri însufleţite în ucraineană, rusă şi polonă prin care se făcea apel la
continuarea luptei pentru idealurile social-politice promovate de Taras
Şevcenko.
În
acest timp, autorităţile ţariste trimiteau în toate colţurile ţării dispoziţii
secrete prin care se cerea retragerea din circulaţie a operelor lui Şevcenko pentru că „propagarea lor în rândul
oamenilor simpli sub formă de cântece populare şi legende despre vremuri de
demult care ilustrează gloria strămoşilor, ar fi extrem de periculoasă“.
Totuşi, nici cele mai stricte interdicţii nu au mai putut opri răspândirea
operelor lui Şevcenko în întrega lume, dar mai ales în patria sa, Ucraina. Şi
după moartea poetului ele au continuat să îmbogăţească spiritual generaţiile
următoare şi au servit acelora care şi-au dedicat viaţa luptei împotriva
opresiunii sociale şi naţionale, pentru o Ucraină liberă şi independentă.
Mormântul
lui Taras Şevcenko din Kaniv a devenit pentru fiecare ucrainean un loc sfânt.
Aici este locul unde prietenii şi admiratorii lui Şevcenko au mutat, în
primăvara anului 1861, şi au reînhumat, la 22 mai, rămăşiţele pământeşti ale
marelui fiu al poporului ucrainean. Tot aici, la 9 martie a.c., cu prilejul
ceremoniei de înmânare a Premiilor Naţionale Şevcenko, preşedintele Ucrainei,
Viktor Ianukovyci, a dat o înaltă apreciere talentului artistic al lui T.
Şevcenko, numindu-l „un fenomen planetar unic“. El l-a numit, de asemenea,
„cerul spiritual al Ucrainei şi fenomenul artistic planetar care nu are
asemănare în literatura universală“.
Taras Şevcenko a
ridicat şi limba ucraineană literară la nivelul celor mai dezvoltate limbi din
lume şi prin creaţia sa izvorâtă din popor a democratizat literatura europeană
şi universală, a spus peşedintele Ianukovyci.
Ion ROBCIUC
|
